Caut meditator!

Aş vrea să spun că m-am trezit nervoasă dar nu e tocmai corect pentru că nu am dormit. Asta înseamnă că nu m-am trezit. Dar asta ar însemna că încă dorm. Whatever… E luni dimineaţa şi am nervi. Păi nu ştiu nici eu de ce, nu mă întrebaţi. În timp ce făceam prima cafea am dat filmul înapoi să găsesc hiba, veriga slabă, sursa „drăcuşorilor”. Şi cred că am identificat corect. Aseară m-am uitat la TV. Nu mai faaaaac. Am aflat o mulţime de „cheştii” şi culmea, nu mă simt mai deşteaptă dar asta poate fi de la instabilitatea atmosferică. Bianca Drăguşanu se mărită. Asta am aflat mai demult dar aseară eram pe punctul de a afla şi unde, numai că mi-am pierdut răbdarea şi am schimbat canalul în ciuda rugăminţilor moderatorului de a sta şi în timpul pauzei lipiţi de ecran. Am ratat un subiect de interes naţional pentru că m-am dezlipit de ecran şi m-am lipit de o ţigară, de unde şi concluzia că tutunul dăunează grav culturii generale. Că de unde nu-i…. În mare ştiu cine e Bianca Drăguşanu dar ce-a făcut ea în viaţa în afară că se iubea cu Bote prin păduri, habar n-am. Informaţia asta m-ar fi adus în rând cu lumea. Asta e, data viitoare poate am mai mult noroc.

Şi am spus “DA!”…

Nu ştiu cât timp trecuse de când ne priveam în linişte. Îi urmăream mişcările lente şi conturul desenat de lacrimile care îi ardeau obrajii, aş fi vrut să spun ceva, ar fi vrut să coboare privirea dar renunţam la orice gest de teamă să nu gonim liniştea care umplea încăperea. Fără ea ne-ar fi pustiu… Doar respiraţia ni se auzea şi, din când în când, câte o lacrimă spartă pe marginea sufletului dar nu percepeam zgomotul, era un ritm cunoscut, singurul, poate, care ne amintea că “suntem”, că încă ne putem întâlni privirile.

Ouare humanum est !

Zilele ce-au trecut mi-au produs o imensă satisfacție. O dilemă cu rădăcini ascunse în negura mileniilor, un motiv de a-și justifica existența a celor ce de veacuri încurcă și complică inutil lucrurile simple – filozofii, și-a găsit în sfârșit, răspunsul. De-acum nu ne vom mai întreba ce a fost mai întâi : oul sau găina ?, pentru că de acum știm : mai întâi și mai întâi, a fost Ouatu. Auziți numai cum grăiește predecesorul înmulțirii ovipare : „Dacă România nu mă vrea, voi deveni un artist român internațional !” Eeeee … ??? Ați auzit vreodată vreo găina exprimându-se așa ? Aiurea !!! Găina, tot găină. Aleargă de bezmetică prin curte pândind obstacolul potrivit de care, sanchi !, să se împiedice ca să poată fi apoi „beștelită” în voie și în văzul lumii de vreun cocoș anemic declarat inapt la ultimul recensământ al orătăniilor ce-ar fi putut face obiectul unei răcituri. Fără demnitate, fără pic de onoare, fără măcar un simulacru de preludiu care să fi dat actului în sine aparența existenței unei relații de iubire, a unor sentimente.

Dau casă la ţară, cu beci, anexe pentru animale și faianță în baie, pe vilă în Hawaii

Atenţie, cad oferte! Asta am observat de câteva săptămâni ba pe mail, ba pe diverse siteuri pe care nu mai poţi citi liniştit o informaţie că îţi scoate ochii un hotel sau o plajă însorită. „Super oferte”, „city break-uri”, „extra”, „low cost”, sunt la ordinea zilei în spamul meu. E clar, lumea pleacă în vacanţe şi eu nu mă pot opune. Aş face şi eu o „aroganţă” şi mi-aş rezerva un petec de yaht sau un colţ de pod pe un vas dar mi-e că mă răzgândesc la mijlocul „drumului” şi dacă vaporu’ n-are staţie unde vreau eu să cobor, ce mă fac?

Who’s Who ?

Cu aproximativ o lună în urmă îmi dezvăluiam aici pe blog latura sadică a caracterului, postând o poezie găsită într-un volum recuperat din podul casei („Excelsior XI, ’77”, pe numele lui) și căruia vă provocam să îi găsiți ultimul cuvânt. Mărturisesc că m-am hlizit atunci întreaga zi, deplin conștient că nimeni nu va reuși să găsească acel cuvânt și asta dintr-un motiv îngrozitor de simplu : alte peste 20.000 de cuvinte din fondul lexical s-ar fi potrivit mult, mult mai bine decât cel care apărea în poezia cu pricina ca final apoteotic. „Concursul„ lansat atunci nu a avut un câștigător cert și am decis ca laurii să fie așezați ex-aequo peste creștetele doamnelor La Fee Blanche și Andreotti pe unic motiv de apropiere față de cuvântul buclucaș. Recidivez acum, cu o poezie din același volum (volumul este în fapt o „culegere” de versuri aparținând elevilor acelor vremuri – ’77, da ??? ). De data aceasta voi îndulci sadismul oferind mai multe indicii. Voi posta poezia în întregime și vă voi cere să încercați să identificați autorul (menționez faptul că este singurul nume  „sonor” din întreaga listă de aproape 100 de autori ). Iată deci poezia, revin spre finalul postării cu indiciile :

Ajutați-mă să urăsc gratuit și inofensiv

Mărturisesc că, în urmă cu ceva ani, eram un soi de fan Mircea Badea. O anumită parte a structurii mele sufletești și comportamentale simțea nevoia să urască, să se exprime critic și dur, să-i pută totul în jur, să lovească revoltată cu pumnul în masă. Mă uitam cu un anume tip de religiozitate la emisiunea lui dimineața la cafea, în reluare. Eram amândoi ca doi fumători. El, unul înrăit care fuma practic țigară de la țigară, eu, fumător ocazional care avea nevoie de o singură țigară pentru a-și potoli viciul. Și luam acea țigară din pachetul lui. La cât fuma, nici nu avea să bage de seamă că îi lipsea una din pachet. Îmi potoleam ura, îmi potoleam pornirile negative și, cu ultima sorbitură de cafea îmi puteam continua ziua răcorit, eliberat de simțiri negativiste, de porniri războinice.

Cum am ratat şansa de a deveni eroină-n sat

Trebuie să îi mulţumesc Adelinei că, prin postarea ASTA , a răscolit şi printre amintirile mele. Să “purcedem”, deci.

Părinţii mei nu mi-au interzis niciodată nimic. În ADN-ul meu însă e ascunsă o cuminţenie de care numai fetele de împărat beneficiau. Nu vă mai daţi ochişorii peste cap că altfel nu vedeţi cum vă scriu şi că sunt din cale afară de modestă. Acum vă puteţi da ochii. Peste cap. Gata? Revenim. Ideea principală din toată polologhia asta e că am fost cuminţenia întruchipată şi, printre altele, ştiam că nu e indicat să umblu noaptea, singură, pe străzi. De preferat era să nu umblu deloc, nici singură, nici însoţită. Şi eu, fată ascultătoare, mă conformam aşa : în timpul şcolii nu ieşeam seara iar în vacanţe, la bunici, plecam „pe uliţă” înainte de apus şi mă întorceam la răsăritul soarelui. Evitam astfel să umblu lela în plină noapte şi respectam întocmai sfatul părintesc.

Bear Grylls pentru o zi

N-am descoperit eu nici America, nici mersul pe jos, nici apa caldă şi nici faptul că imnul staţiunii Mamaia este o făcătură ordinară, grosolan copiată după o piesă a unor croaţi. Au curs kilograme de cerneală după lansarea grotească şi kitch-oasă, curg şi vor mai curge probabil încă pe-atâtea acum că hoţii au fost daţi în vileag. Asta nu mă împiedică însă să contribui şi eu cu un şut bine ţintit în dosul fleşcăit al talentatei Lorendana şi al celorlaţi co-”autori” la această hoţie. Mă simt bine, mă simt răcorit. În calitate de constănţean căruia teoretic accesul în Mamaia i-a fost refuzat pe motiv de incompatibilitate cu actualul trend al staţiunii. Curvăsărie, consum la vedere de alcool şi droguri, preţuri prohibitive şi nesimţite, mizerie, servicii de calitate îndoielnică. Gata cu asta. Vă las şi eu mai jos, ca mulţi alţii, cele două “variante” ale melodiei lu’ Delirium tremens.

Un scurt popas…

Am trecut cu bine peste ziua de ieri, am “savurat” în tihnă crapul, mămăliga şi cârnaţii afumaţi. Vă mulţumim şi pentru că, în ciuda tuturor tentaţiilor culinare, aţi dat dovadă de seriozitate şi aţi răspuns pozitiv rugăminţilor de a continua poezioara. O să decidem cât mai curând şi vom vedea cum vor decurge lucrurile. Printre toate astea însă, Oana ne-a sugerat să scriem o postare la care, în comentarii, să spunem pentru ce suntem recunoscători. M-am gândit, am stat puţin, iar m-am gândit şi am decis : prea greu, prea complex. Nu, nu “prea ca la ţară” că azi nu vorbim despre lactate . Astăzi însă am ascultat o bătrânică îmbrăcată elegant şi machiată strident, supărată foc pe cântăreţi şi prezentatoarele TV care câştigă mii de euro pe lună. “Şi ce face, dragă, aia? Dă din gură două ore şi ia atâţia bani? Pentru ce? E corect aşa?”.

Nește questii.

Sâmbătă, printre marinat fripturi, tocat organe şi ceapă pentru drob şi alte îndeletniciri savant-gastronomice, mi-am găsit timp şi pentru a trimite comanda către “Libris“. Păstrasem un mic “secret” pentru această postare dar unei părţi a voastre, el a fost deja devoalat. Acum, îl facem public tuturor celor care ne citesc : premiului iniţial de 200 de lei stabilit de către “Libris” pentru premiul al III-lea al concursului organizat şi din care noi am anunţat că vom dona 100 de lei unei şcoli sau case de copii,   i s-a adăugat din partea librăriei online suma de 100 de lei cu o aceeaşi destinaţie. Un gest frumos şi poate ar merita  să iau cu copy-paste dialogul purtat pe e-mail pentru a sublinia, dacă mai e nevoie, ce oameni minunaţi fac parte din colectivul “Libris“.

Despre negativism şi alte deznădejdi

În peisajul celor care ne citesc blogul, dl. Alin Ropan face o figură aparte. Veşnic nemulţumit, indiferent care este subiectul sau contextul postărilor noastre, dumnealui ţine să-şi exprime public dezamăgirea, ofurile şi supărărea de a se fi născut şi a trăi în această ţară. De înţeles şi atitudinea asta. Propria nemulţumire, starea de disconfort, este uneori izvor şi generator de mai bine, atâta vreme cât nu se transformă în frustrare, disperare, deznădejde.

Lumini la porţi şi busuioc la icoane

Ani la rând mi-am petrecut vacanţele de Paşte la bunici. În aceste zile îmi revin în minte acele amintiri şi odată cu ele, mirosul inconfundabil de busuioc şi pâine caldă.

Încă din seara de vineri, când satul era inundat de clopotele care chemau lumea la biserică, se simţea în aer o linişte sinonimă cu împăcarea. Forfota înceta în fiecare gospodărie şi, rând pe rând, luminile caselor se stingeau. Câte un scârţăit de poartă sau un tuşit grav anunţa plecarea de acasă al unui vecin. “Hai, măi omule, adă repede chimeşa aia că l-am auzât pe Mitică a lu’ Floare că o plecat, hai să merem şi noi că-i târzâu”, îşi dojenea bunica bărbatu’. Cu paşi mărunţi, aplecaţi de ani şi griji, oamenii urcau dealul Bisericii ţinând în mâinile tremurânde, ca pe ceva de preţ, câte o lumânare. Nu ridicau capul din pământ atunci când îi salutai, răspundeau şoptit “să fii sănătoasă, maică” şi îşi vedeau mai departe de drum. De jos, din satul cufundat în beznă, lumânările aprinse pâlpăiau ca ultime dovezi că, deşi tot mai puţini, mai nepunticioşi şi mai abătuţi, bătrânii nu şi-au pierdut nici speranţa, nici credinţa.

Mândrie și beton

Hristos a înviat !

Doar ce am terminat de văzut un film. Un filmuleț, de fapt, dar asta numai din punct de vedere al duratei : undeva spre 15 minute. Un film care m-a făcut să vorbesc singur vreo jumătate de oră, încărcat de o tonă de sentimente, confuze dar puternice. Cuvinte puține, dar încărcate. Imagini ce ar putea să pară nevinovate dar care poartă vina transmiterii unor mesaje dincolo de privire și aflate la limita descriptivă a cuvântului. Poate să fi fost eu cel care l-am văzut într-o stare puțin ieșită din tipare, puțin atins de-o sete de meditație și din această cauză să-l fi supraevaluat. Poate văzut „la rece” nu mai transmite aceeași emoție. Poate pentru că, într-un fel, am fost și eu în situația unor personaje, chiar dacă povestea mea s-ar scrie în cu totul alți termeni. Poate pentru că privind neglijent un om ești tentat să spui „este un om urât” fără să realizezi că există cineva pe pământul ăsta pentru care acel om este cel mai frumos din lume. Acum însă, în clipa asta, așa l-am perceput : un film de 15 minute despre care se poate vorbi o săptămână încheiată fără să îl „epuizezi”.

Gata cu vorba. Mai bine îl vedeți și mai vorbim la final. Nu este un youtube deci nu căutați triunghiulețul de „play”. Dați click pe imaginea de mai jos și filmul „se stârnește” singur.

P.S. Nu aș vrea totuși să închei fără să-mi fac publică dezamăgirea indusă de insuccesul  înregistrat în conceperea capodoperei lirice. Deși am lăsat la „comentarii” nu mai puțin de 109 variante de cuvinte ce rimează cu versul propus, doar trei dintre voi s-au încumetat să încerce o continuare. Știu cum e cu zilele astea dar nu prea văd legătura între o burtă plină și capacitatea de a strânge la un loc 4-5 cuvinte amărâte. Parcă nici de friptură nu-mi mai arde. Să mă mai roage de acum cineva ceva…  :evil:

Învierea, parte din viaţă oriunde te-ai afla

Era cu ceva ani în urmă. O primă experienţă care avea să îmi arate şi o altă faţă a meseriei pe care mi-o alesesem. Stagiar (sau în termeni “de specialitate”, cadet) ne aflam cu nava în portul unei micuţe localităţi engleze, Avonmouth, la 6 mile de Bristol. Micuţe, în termenii locului pentru că pare oarecum ciudat să numeşti sătuc o aşezare în care există filiale ale principalelor 6 bănci din insulă. Calendaristic, în două zile în ţară, familiile, prietenii, cunoştinţele, sărbătoreau Paştele. Cadetul la o navă (mai ales la o navă cu echipaj 100% român) se află oarecum într-o situaţie ingrată. Nebrevetaţii din echipaj, “negrii”, cei cu studii medii te privesc cu ciudă. Viitorii tăi colegi, ofiţerii, tind să nu te accepte în cercul lor având comportamentul unui elev de-a VIII-a atins din greşeală de-un pici de-a cincea care aleargă bezmetic pe culoar. Aşa că, nici cal nici măgar, tu afli ultimul despre ceea ce se întâmplă la bordul navei. Simţeam eu o foială dar nu ştiam despre ce este vorba. Şi căzusem într-o stare apatie, rememorând imaginile sărbătorii Învierii în casa primitoare a bunicilor. Îmi lipsea forfota şi senzaţia de haos a pregătirilor, truda şi poveştile femeilor la frământatul cozonacilor, râsul zgomotos al bărbaţilor care sub pretextul încingerii cuptorului îşi cufundau cănile de tablă în găleata cu vin pusă în mijlocul bucătăriei de vară mirosind a var proaspăt.

Provocarea. Credeați că ați scăpat ? Nieeeet !!! Continuăm …

Din nou o sesiune de jurizare care ne-a trimis cu gândul spre sfântul antinevralgic. Greu, frateeee … greu …

Una dintre variante a suscitat un interes deosebit. Vaianta  Soniei :

Clipind, mi-am scuturat pleoapele ninse de prejudecăți
Și am zdrobit cu mintea, imagini înnorate, pe bucăți.
Imagini izvorâte din vechi singurătăţi,
Ioana sau Maria? Mai bine trag la sorți.

a părut să fie pe placul cititorilor noștri.

Fericirea nu se amână pe mâine

Se întâmplă de multe ori, în special în momente grele sau atunci când aflăm despre un cunoscut că traversează o perioadă grea, să ne gândim la cât de puţine motive de tristeţe aveam înainte de asta şi cât de mult ne-am plâns sau am oftat fără temei. Se întâmplă şi să ne lăsăm sufletul în „stand-by” şi să aşteptăm ca cineva, cândva… Cât vom mai aştepta?

Provocare. Finalul primei strofe, vă rugăm !

Doar nu vă veţi fi imaginat că veţi pleca să vă îmbuibaţi cu mici şi cu bere sau după caz, ciuperci pleurotos la grătar şi bere, pe malul bălţilor, al râurilor sau pur şi simplu prin vreo oază de verdeaţă unde să vă încânte trilul păsărelelor fără să luaţi cu voi în bagaje povara ultimului vers al primei strofe a poeziei noastre. Înainte de orice trebuie să spunem că, deşi umpic mai sărăcuţă în propuneri ( 8 faţă de 9 în etapa anterioară, deci o scădere cu 11,12% ), a crescut mult calitatea. Astfel că juriul a petrecut minute bune cu picioarele în ligheane cu apă rece pentru a lua cea mai bună decizie. Atât de greu a fost încât mai aveam puţin şi trăgeam bileţele pentru a decide care să fie cel de-al treilea vers al poeziei. Pentru că de potrivit se potriveau toate deşi fiecare părea să orienteze poezia într-o altă direcţie. A fost ca şi cum ai face analiza literară a mai multor ipotetice texte şi, care analiză ar fi fost mai complicată şi mai preţios-alambicată (aşa cum e orice analiză literară care se respectă ) aceea ar fi determinat alegerea textului respectiv. Cred că v-am zăpăcit suficient.

10 sfaturi de aur

Suntem aproape de sfârşitul perioadei de post, timp în care nu am amintit nimic despre asta decât foarte rar şi strict din punct de vedere culinar, aducând argumente favorabile borşului de fasole, deja celebru pe peronul gării. Nu am vorbit însă deloc despre importanţa sau semnificaţia Postului pentru că nu suntem noi tocmai cei mai buni creştini, nici modele demne de urmat nu ne considerăm. Da, e posibil ca după sport şi politică, românul să „se priceapă” şi la sfaturi legate de Mântuire şi curăţire sufletească dar nu e cazul nostru. Şi oricum, fiecare simte, înţelege şi trăieşte diferit această perioadă, nu există o regulă. Postul nu e o reţetă de prăjituri care trebuie urmată întocmai altfel se lasă blatul sau se taie crema.  Am asistat recent la un dialog între un preot şi o tânără prezentatoare a unei emisiuni de divertisment. L-a întrebat pe preot ce trebuie să facem în post. Acesta a răspuns : „Nimic”. „Atunci ce nu trebuie să facem?”, a continuat ea. „Tot nimic”, a răspuns preotul râzând. „Dacă ar fi să găsesc un răspuns, acela ar fi să nu facem altceva decât simţim. Dacă nu simţi că trebuie să renunţi la carne, nu mânca numai cartofi, dacă nu înţelegi de ce trebuie să fii mai bun, nu te preface că eşti mai puţin rău. Dacă nu te îndeamnă sufletul să ajuţi semenii, nu întinde o bucată de pâine doar ca să vadă Dumnezeu gestul tău pentru că El vede şi în suflet. Să nu fim actori, asta trebuie să facem”.
Am abordat diverse teme pe blog dar unde ştim sau simţim că problema ne depăşeşte, nu ne dăm cu părerea şi atunci alegem tăcerea sau apelăm la cei îndreptăţiţi să o facă. Asta am ales şi acum. Mie (Diana) Părintele Savatie Baştovoi mi-a atras atenţia după ce am citit „Între Freud şi Hristos”. Căutând pe internet şi alte informaţii despre el, am aflat că a stârnit destul de multe reacţii negative pentru că şi-a făcut un cont de Facebook pentru a putea astfel ajunge mai repede şi mai uşor la tineri, pentru a le putea „vorbi” în mod direct. M-am bucurat când mi-a spus Dan că are decalogul, merită citit. Am ales să scriem despre asta acum la început de Săptămână a Patimilor. Citiţi şi simţiţi, mai mult nu ne permitem să spunem.

Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă. 

Breaking news !!!

Amânăm postarea pe care doar ce o terminasem pentru seara aceasta pentru a vă anunța, cu toată bucuria care ne poate încăpea în suflete că ne-am clasat pe cea de-a treia poziție a podiumului în cadrul concursului inițiat de librăria online „Libris”. Mulțumim tuturor celor care au contribuit la obținerea acestui premiu prin comentariile postate, dar în primul rând mulțumim organizatorilor.

Acum. Pentru că așa cum am spus nu ne gândim numai la noi atunci când se întâmplă să primim ceva, am să o rog pe La Fee Blanche pe care o știm ca fiind în domeniu, să caute în această secțiune a site-ului de cărți online „Libris” , cărți adecvate programei școlare a unei școli gimnaziale în valoare de aproximativ 100 de lei. Știu că nu e prea mult dar și puținul contează uneori.

Apoi am să vă rog pe dumneavoastră, cei care ne citiți ca, dacă aveți cunoștință de o școală cu copii buni și frumoși (știm, toți copiii sunt buni și frumoși, dar poate știți unii mai cu moț) dar a cărei bibliotecă suferă la capitolul dotare (sau care chiar nu are bibliotecă) să ne faceți cunoscute numele și locația acesteia.

Deocamdată numai atât. Revin asupra acestei postări puțin mai târziu, după ce trag suficient aer în piept și îmi revin. Voi adăuga atunci link-uri către toate blogurile care ne-au ajutat să câștigăm prin comentariile postate.

Later edit : Așadar, iată-i pe cei ce au contribuit și ei la succesul postării noastre : La Fee Blanche, Ioana, Dan Ghenea (blogul domniei-sale pare temporar suspendat, dar cu siguranță este o neînțelegere și va fi curând „repus în drepturi”), draga noastră Gabriela, Lucista, Străini și călători (ufff… un alt blog care apare ca „inexistent”), Ducesa Veveriță, D-ale copilăriei, Samewhiteblue, Illusion, Adelina, Cuvânta, Lili3d, Luka, Sârbu Călin, Oana Radu, Alin Ropan (comentariu via Facebook), Sonia (câștigătoare a premiului al II-lea, felicitări încă o dată ! ), Călin, Nespusdemult, Grădina de vise și flori, Victoria et veritas și ultima, dar nu cea din urmă pentru că tare dragă ne este și dumneaei, Vax-albina. Încă o dată, mulțumim din suflete !

A și încă un lucru : a fost o zi deosebita și pentru anexa de suflet a gării noastre. Dar despre asta cu altă ocazie. Acum mai avem de jurizat și versul al III-lea. Doamneeee … ce zi …

Provocarea. Versul al III- lea.

Trecem la etapa a doua a ceea ce a fost numit într-unul dintre comentarii un soi de cenaclu literar ad-hoc. Nu am mai pus un sondaj pentru a stabili versul cîștigător, mai ales că participarea a fost una relativ „subțire” numeric față de așteptări. Dar e primăvară, afară a fost o vreme superbă și-n plus este și sărbătoare. Astfel că am luat decizia ca Diana și cu mine să ne asumăm povara jurizării. Și când spun povara am în vedere că, cu toată sensibilitatea și frumusețea sufletească ce „transpiră” din textele sale, bloggerul este o persoană cu o puternică personalitate. Așa că orice opțiune pentru una dintre variante atrage în cel mai „fericit” caz dezamăgire în rândurile celorlalți. Iar acest lucru nu poate fi nicicum evitat. 

Flori pentru flori!

Dragilor şi dragelor, vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să acceptaţi o postare scurtă şi fără legătură cu provocarea de ieri. Nu am abandonat ideea dar acum vrem să spunem altceva. Iniţial am avut de gând să “răscolesc” blogrollul  şi să pun linkuri către sărbătoriţi dar m-am răzgândit la ideea că e foarte posibil ca, în spatele unor “nickname-uri”, să se ascundă multe floricele şi nu vreau să supăr pe cineva prin omisiune.

Provocare. Versul al II-lea.

E început de week-end și măcar pentru asta ar trebui să adoptăm o atitudine pozitivă, mai relaxată. Să lăsăm gândurile „grele”, frământările, problemele sau treburile ale căror rezolvare poate fi amânată pentru enervanta zi de luni. Că nu pică cerul pe nimeni. Ieșiți în parcuri, faceți o cură de verde, furați un snop de raze de soare și luați la pachet o pungă plină cu miros de liliac. Verdele crud, parfumul florilor și razele soarelui depozitați-le atent, să nu le frângeți, în cămăruțele sufletului. Apoi, pentru restul zilei, când și cum vă veți face timp, eu vă invit să ne jucăm puțin. 

Frumuseţea din noi

Am mai spus-o şi sper eu, am şi dovedit faptul că nu avem obiceiul de a “vâna” subiecte pentru postări. Ba din contră, mi-am cerut şi scuze, cu capul plecat, pentru coincidenţele apărute între postările mele şi ale Adelinei. Am şi renunţat o dată la o postare pentru că, fiind un subiect tratat destul de mult în online, apăruse pe unul dintre blogurile pe care le urmărim şi am stabilit să nu mai postăm. De data asta scriu perfect conştientă de faptul că “geme” virtualul de articole despre asta.  Dar, exact ca şi ardeleanul din banc, spun şi eu că “no, apăi io numa amu’ am aflat”. În cazul în care unul dintre voi a postat recent despre asta, să mă ierte dar ţin mult la filmuleţul ăsta.

Cercul poeților dispăruți (2)

Ieri când trebuia să tac, nu am tăcut. Mi-a turuit gura de spuneai c-am mâncat gras de dimineață ! Dar am să tac în compensație azi și asta pentru că vor vorbi mult mai bine decât aș face-o eu vreodată poeziile care urmează. Unele dintre ele au fost și pentru mine la prima lectură, dovadă în plus a faptului că niciodată nu poți spune că ai citit suficient.

Miercurea fără cuvinte ? Mda… un fel de-a spune …

Cei care trec în mod frecvent pragul blogului nostru știu că mi-am făcut blazon din a mă da mare și degrab’ călcător de reguli. Reguli dintr-astea virtuale că în real life rar mai găsești persoană la fel de disciplinată ca mine. Așa că, cel fel de „Miercuri fără cuvinte” ar fi aceea în care eu chiar să tac ? Oricum, fotografia pe care v-o supun spre atentă vizionare, nu spune nimic în absența unor detalii de ordin tehnic și a unor instrucțiuni de folosire. Deci.

Impersonal

Mă aflu din nou în situația de a vă cere scuze pentru ceea ce urmeză, fără ca măcar să știu ce urmează.   Am eu ceva în cap că nu degeaba m-am apucat de scris dar habar nu am dacă voi fi în stare să ajung la ideea principală înainte să uit de ce am început postarea asta. Dar vă promit că nu se va repeta. Cel puțin nu curând pentru că mi-am propus să mă cumințesc atunci când sunt în public.  O să fiu o adevărată lady în mediul online, o să port rochițe vaporoase, pălărioare cu fundițe, pantofiori și eșarfe, o să beau ceai din ceșcuțe de porțelan și o să ascult concerte de pian și vioară. În rest, adică atunci când sunt eu cu mine, țopăi desculță prin iarbă, îmi iau cana cu cafea, îmi aprind o țigară și fredonez și un ”vreau să-mi spui frumoasă Zaraza…..” că nu o să cadă meteoritul din atâta lucru. Și eu nu mă spun nimănui, am încredere în mine.  Asta a fost introducerea. De acum încolo vine ghiveciul dar încă e post așa că nu e deplasat. …..

Tras de mânecă

Ei bine, am fost tras de mânecă, într-un comentariu la o postare anterioară (bine… , vorba vine, a fost mai mult o mănușă aruncată-n plină moacă, o provocare la duel) de domnița Rox. Zic „am fost tras de mânecă” tocmai ca să mă introduc și eu, forțat-înghesuit, în tema de luni. Cert e că, după ce stabilisem clar împreună cu lili3d că sunt cel mai și cel mai dintre toți scriitorii contemporani de poezele-n paiș’pe versuri, adecătelea că nu-i altu’ ca mine la fel de sonetist (și e opinia unei doamne profesoare, daaa ???), domnița Rox zice cum că :

„M-ai provocat sonete sã scriu, vezi bine,
În versuri ne vom bate, mãnuşa ţi-o arunc!
Noi versuri numãra-vom în strofe-nchipuite
Deşi mã-ntreb acumã de nu sunt cam….nãuc!
Ştiu, nãucã sunt dar rima….. cerut-a altceva
Şi astfel provocarea pornit-a cãtre tine,
Deşi te rog mai bine sã nu te pui la cale
Cã nu sunt chiar pornitã sã scriu ….poezioare!”